Povestea Nistorico

 

Totul începe într-un foișor, la o casă de la țară, undeva în România, într-o familie de oameni ca pe vremuri — nu prea moderni și, în niciun caz, ca pe vremurile noastre. Chiar dacă nu e departe în trecut, lumea s-a schimbat extraordinar de mult, iar aproape nimic nu mai e ca altădată.

Era o zi obișnuită. Ziua se muncea pe câmpuri, iar seara toți veneau acasă pentru a se pregăti pentru a doua zi. Într-una din acele seri, tatăl stătea în foișorul de lângă casă și privea apusul. Băiatul cel mare, Petronel Nistor, vine la el și îl întreabă:

— Tată, spune-mi o poveste despre bunicul. Cum era? Ce-i plăcea să facă?

Tatăl trage aer adânc în piept și spune:

— Ehe, tinere... bunicul tău a fost un bărbat ca pe vremuri.

— Cum adică, un bărbat ca pe vremuri? Noi nu suntem tot bărbați?

— Ba da, suntem bărbați. Dar uitându-ne în jur, la cum merge lumea... bărbăția adevărată, cea clasică, se cam pierde. Și nu știu cum va fi în viitor. Pentru că și bărbăția, așa cum trebuie să fie, se transmite din tată în fiu. Dar dacă nu e transmisă cum trebuie, se deformează valorile ei și ajunge să fie cu totul altceva cu timpul.

Copilul nu prea înțelege tot, dar spune hotărât:

— Eu o să fiu bărbat așa cum ești tu. Și cum era bunicul. Lui ce îi plăcea să facă? Ce pasiune avea?

Tatăl se uită la el zâmbind ușor:

— Eu mereu îl vedeam cum își planta plante de tutun. Avea o răbdare fantastică. Aștepta luni întregi pentru a le usca. Avea metoda lui. Iar din ele își făcea țigări… dar nu țigări normale. Își făcea trabucuri. Mai mereu îl vedeam fumând. Așa se liniștea.

— Și cum arată trabucul?

— Hai să-ți arăt. Chiar dacă nu am unul, am o poză veche cu bunicul tău când fuma.

Tatăl scoate o fotografie veche și i-o arată lui Petronel. Băiatul o privește atent. În imagine se vede un om înalt, cu o îmbrăcăminte elegantă, ținând un trabuc gros în mână. Privirea lui e calmă, dar impunătoare. Atunci, în mintea copilului s-au învârtit toate gândurile posibile. N-a spus nimic, dar ceva s-a trezit în el.

Timpul a trecut, și acea seară a devenit o amintire frumoasă. O seară care a rămas vie în mintea lui.

Crescând, pe la 16-17 ani, Petronel a fost nevoit să plece din România din cauza situației financiare. Cu lacrimi în ochi și un rucsac în spate, a plecat în Italia, mai exact în Sicilia, la o mătușă.

Acolo a început o altă viață. Încet, încet, a învățat limba, a cunoscut oameni noi și a început să lucreze. Într-o zi de weekend, se plimba prin piața mare, în centrul orășelului Grammichele, când a zărit un om. Un bătrânel înalt, îmbrăcat elegant, cu un trabuc în mână.

În mintea lui Petronel a revenit imediat imaginea bunicului. Poza aceea pe care i-o arătase tatăl său, când era copil. Același aer impunător. Doar că trabucul era diferit. Era un Robusto — lat, scurt, dens. Un simbol.

Petronel, fără să stea prea mult pe gânduri, s-a apropiat și a intrat în vorbă cu bătrânul. Acesta era cald, deschis, și se vedea că îi plăcea să povestească. A început să-i vorbească despre trabucuri: despre foi, arome, tăieturi, timpi de ardere… Iar orele treceau, dar discuția lor părea abia începută.

Petronel simțea cum în el se aprinde ceva. O pasiune care parcă venea din inimă, din sânge. Era fascinat de această lume a trabucului. O lume masculină, serioasă, de tradiție. Exact așa cum își amintea că fusese și bunicul său.

De atunci, viața lui a căpătat un nou sens. A început să caute tot mai mult. A studiat, a călătorit. A ajuns în Nicaragua. A fost în Honduras. A pășit pe câmpurile de tutun din Cuba, acolo unde fumul face parte din cultură. A învățat de la cei mai buni. A ascultat, a testat, a întrebat. Pentru el, trabucul devenise o artă. Un ritual. Un mod de a fi.

Și acolo, într-o seară, pe un câmp de tutun, admira apusul împreună cu alți trei prieteni locali, oameni care lucrau în domeniu. Le-a spus:

— Într-o zi o să am și eu o plantație de tutun în România. Vreau să creez trabucuri clasice. Pentru bărbații adevărați. Pentru cei care înțeleg ce înseamnă momentul.

Aceștia au zâmbit și i-au răspuns:

— În România? Nu o să ajungeți niciodată la nivelul nostru. Acolo nu aveți nici măcar o cultură despre tutun...

Petronel le-a zâmbit înapoi și le-a spus simplu:

— Mai vedem noi.

În mintea lui era clar: bunicul lui plantase tutun în România. Îl cultiva, îl matura, îl transforma. Avea răbdarea, gustul, arta. Iar acea viziune s-a cimentat: să reînvie tradiția. Să o facă demnă. Să o transforme într-un cult.

Așa s-a născut NISTORICO. Din numele lui: Petronel Nistor. Din sângele său. Din familia lui. Dintr-o moștenire masculină ce merită dusă mai departe.

NISTORICO nu e un brand. E o declarație. Este despre bărbăția aceea clasică, dreaptă, calmă și impunătoare. Este despre ritualuri, despre respect, despre calitate. Nu este pentru oricine. Este pentru cei care înțeleg tăcerea. Pentru cei care simt forța în simplitate. Pentru cei care aprind un trabuc doar în momente rare și grele, atunci când au câștigat o luptă sau au nevoie de reflecție.

Este pentru bărbații care nu uită cine sunt.

Este pentru cei care simt. Pentru cei care știu. Pentru cei care sunt.